Cum amenajezi camera copilului: ghid complet

Camera copilului este singura cameră din casă pe care o amenajezi pentru cineva care, peste trei ani, va fi alt om. Bebelușul care doarme în pătuț devine preșcolarul care are nevoie de podea liberă, apoi școlarul care are nevoie de birou, apoi adolescentul care are nevoie de ușă închisă. Mobila cumpărată pentru o vârstă este, de multe ori, deja mică la următoarea, iar peretele pictat cu nori devine jenant la zece ani.

Ghidul de față adună tot ce ține de categoria amenajarea camerei copilului: cum se schimbă camera cu vârsta și de ce planifici pentru etapa următoare, cât de mare și cât de luminoasă trebuie să fie, zonele de dormit, joacă, învățat și depozitare, patul, siguranța ca temă de planificare, biroul, depozitarea la înălțimea copilului, mobilierul care crește, lumina, culorile, pardoseala, întunericul și liniștea. Fiecare temă mare are un articol propriu, mai detaliat, la care trimitem pe parcurs.

Ca peste tot pe acest site, vorbim despre ce alegi și unde pui. Execuția lucrărilor, de la prizele noi din perete la vopsea și fixările pe gips-carton, este subiectul site-ului nostru soră, finisareacasei.ro, pe care îl amintim doar acolo unde decizia de amenajare depinde de ea.

Camera care se schimbă odată cu copilul

Regula de bază a camerei copilului este că o amenajezi pentru vârsta de acum și pentru următoarea, în același timp. Patru etape înseamnă patru liste diferite de nevoi:

• Bebelușul are nevoie de un loc de dormit sigur, de un loc de înfășat, de un scaun în care să fie hrănit, de depozitare la îndemâna părintelui, de întuneric și de o lumină slabă pentru noapte. Nu are nevoie de o cameră întreagă: Academia Americană de Pediatrie recomandă ca bebelușul să doarmă în camera părinților, în propriul loc de somn, cel puțin în primele 6 luni. Lista scurtă a lucrurilor care contează, și ce poți sări, este în articolul despre camera bebelușului.
• Preșcolarul doarme tot acolo, dar centrul camerei devine podeaua: se joacă pe jos, construiește, răstoarnă cutii. Are nevoie de spațiu liber, de depozitare pe care o poate folosi singur și de mobilier de care nu se lovește și care nu cade peste el.
• Școlarul primește biroul, raftul de cărți și lucrurile „lui”, pe care nu le atinge nimeni. Joaca nu dispare, dar se mută pe masă și în colțul cu construcții; patul devine pat de o persoană, adesea cu depozitare dedesubt.
• Adolescentul are un apartament în miniatură: dormit, învățat, prieteni, muzică, haine. Are nevoie de pat de adult, de birou de adult, de dulap de adult, de un loc unde să stea doi-trei prieteni și de intimitate.

Consecința practică nu este să cumperi totul pentru adolescent de la început, ci să împarți piesele în două categorii: cele care se schimbă odată cu copilul (patul, scaunul, biroul, cutiile de depozitare) și cele care nu au niciun motiv să se schimbe (dulapul, pardoseala, corpurile de iluminat de pe tavan, prizele, draperiile opace). La a doua categorie cumperi o singură dată, la dimensiune de adult și în culori neutre; la prima, alegi piese reglabile sau extensibile, sau accepți de la început că le vei înlocui. Fiecare dintre temele de mai jos pornește de la această împărțire.

Cât de mare și cât de luminoasă

Camera copilului este, în multe apartamente, dormitorul cel mai mic. Un reper vine din Legea locuinței nr. 114/1996, Anexa 1: exigențele minimale pentru locuințele noi prevăd 12 m² pentru dormitorul unei locuințe de două persoane și 24 m² în total pentru cele două dormitoare ale unei locuințe de patru persoane, cu înălțimea liberă a camerelor de locuit de cel puțin 2,55 m. Aceleași exigențe cer în fiecare dormitor cel puțin 2 prize, un comutator și un loc de lampă. Sunt minime legale, nu praguri de confort: o cameră de copil mai mică decât acest minim se întâlnește des și funcționează, cu condiția ca fiecare piesă să fie aleasă pentru ea. Regulile camerei strâmte, de la culoarele de trecere la dulapul puțin adânc cu uși glisante, sunt în articolul despre dormitorul mic și se aplică întocmai și aici.

Dacă ai de ales între două camere, dă-i copilului camera mai luminoasă, nu neapărat camera mai mare: spre deosebire de părinți, copilul stă în cameră și ziua, la joacă și la teme, nu doar noaptea. Fereastra spre est sau spre sud aduce lumina dimineții și a zilei; fereastra spre nord cere mai multă lumină artificială și culori mai deschise pe pereți. Cele două prize ale minimului legal sunt puține pentru o cameră în care vor sta o veioză, o lampă de birou, un laptop, un încărcător și, mai târziu, încă pe atâtea; numărul și poziția lor se decid înainte de finisaje, iar câte prize îți trebuie în fiecare cameră este explicat pe site-ul soră.

Planul la scară

Desenează camera cu fereastra și sensul ei de deschidere, ușa și arcul ei, caloriferul și prizele existente. Apoi decupează din hârtie patul la dimensiunea finală, cea de adult, chiar dacă acum cumperi un pătuț: dacă un pat de 90×200 cm nu încape pe peretele ales, afli acum, nu peste șase ani. La fel cu biroul și cu dulapul. Camera copilului se planifică pentru etapa cea mai încărcată, cea de școlar, și se mobilează pe rând.

Zonele: dormit, joacă, învățat, depozitare

Spre deosebire de dormitorul părinților, care are o singură funcție obligatorie, camera copilului are patru, și fiecare vrea locul ei:

• Dormitul: patul cu o latură la un perete plin, nu sub fereastră și nu lipit de calorifer, cu capul departe de ușă, ca lumina din hol să nu cadă pe pernă când intri noaptea. Este zona cea mai liniștită și cea mai întunecată seara.
• Joaca: podeaua liberă din mijlocul camerei, delimitată de un covor. La preșcolar este zona cea mai mare, la școlar se micșorează, la adolescent dispare în favoarea unui loc de stat cu prietenii: un pat de zi, o pernă mare, un fotoliu.
• Învățatul: biroul lângă fereastră, cu lumina de zi din lateral și cu spatele sau cu laterala spre pat și spre jucării, ca să nu le aibă în fața ochilor când scrie.
• Depozitarea: pe pereți, pe verticală, cu lucrurile copilului jos, la înălțimea lui, și cu lucrurile părintelui (hainele de sezon, jucăriile puse deoparte, lucrurile de păstrat) sus.

Într-o cameră de 10 m², cele patru zone nu au cum să fie patru colțuri separate: se suprapun în spațiu și se schimbă în timp. Soluția nu este să înghesui, ci să dai fiecărei zone un singur element fix care o definește (patul, covorul, biroul, raftul jos) și să lași restul liber. Camera pentru doi copii repetă fiecare zonă de două ori sau o împarte, cu reguli proprii pentru paturi, birouri și spațiul personal al fiecăruia; variantele sunt în articolul despre camera pentru doi copii.

Patul: de la pătuț la pat de adult

Patul este piesa care se schimbă de cele mai multe ori: pătuțul cu bare, apoi, când copilul începe să se cațere peste margine, un pat jos, apoi patul de o persoană. Pentru pătuț, criteriul de cumpărare este eticheta cu standardul european pentru pătuțuri (EN 716): autoritatea franceză pentru produse de sănătate, analizând accidentele din pătuțuri, a impus ca distanța dintre două elemente ale structurii și dintre platforma saltelei și bara laterală să fie de cel mult 65 mm, tocmai ca un cap de copil să nu poată trece prin ea. Ce ține de somnul sigur, de la salteaua fermă și plată la ce nu se pune în pătuț, este în articolul despre camera bebelușului; aici reținem o singură regulă de amenajare: pătuțul nu stă sub fereastră, nu lângă calorifer și nu lângă șnururile jaluzelelor.

Patul de o persoană de 90×200 cm, cumpărat la vârsta grădiniței, pare prea mare pentru un copil de patru ani și este exact bun zece ani mai târziu: la mărimea asta cumperi cadrul o singură dată, iar salteaua se schimbă la jumătatea drumului. Patul extensibil este compromisul pentru camera în care doi metri de pat nu încap încă; patul cu sertare sau cu ladă pune lenjeria și jucăriile mari sub saltea. Patul înalt, cu birou sau dulap dedesubt, dublează practic suprafața unei camere mici, dar este o decizie cu condiții: standardul european pentru paturi supraetajate și paturi înalte (EN 747) se referă la paturile cu baza la 60 cm sau mai sus de pardoseală și are ca scop declarat reducerea accidentelor, mai ales la copii, iar autoritatea americană pentru siguranța produselor cere ca pe patul de sus să nu doarmă copii sub 6 ani. Patul supraetajat sau înalt este, deci, o decizie de la vârsta școlară în sus; balustrada, scara, ce scrie pe etichetă și variantele pentru doi copii sunt în articolul despre camera pentru doi copii.

Siguranța se planifică, nu se adaugă

Siguranța camerei copilului nu este o pungă de accesorii cumpărate după ce a sosit mobila, ci o serie de decizii luate pe plan, înainte de a cumpăra ceva. Cele care contează cel mai mult:

• Tot ce are sertare, uși sau rafturi se ancorează de perete. Campania Anchor It! a autorității americane pentru siguranța produselor (CPSC) o spune fără ocolișuri: ancorarea de perete a mobilierului cu sertare, uși și rafturi previne rănirile și decesele prin răsturnare. Un copil care trage sertarele unei comode și se cațără pe ele îi mută centrul de greutate în față. Ancorarea înseamnă o bridă pe perete, mobila lipită de perete, o bridă pe mobilă, o chingă între ele, iar la final tragi de chingă ca să verifici. Pe gips-carton, fixarea se face în structura peretelui sau cu dibluri potrivite plăcii, o lucrare de execuție pe care o planifici odată cu peretele. Televizorul, dacă trebuie să existe, stă pe perete sau pe un corp jos și ancorat, niciodată pe o comodă cu sertare; telecomanda și jucăriile nu se țin pe mobila înaltă, ca să nu aibă copilul motiv să se cațere.
• Nimic pe care se poate cățăra sub fereastră. CPSC cere ca pătuțurile, paturile, mobila și jucăriile să fie mutate departe de ferestre și de șnururile jaluzelelor, de preferință la alt perete. Aceeași autoritate notează că plasa de țânțari nu oprește un copil din a cădea și recomandă limitarea deschiderii ferestrei, inclusiv a spațiului dintre barele unei grile de protecție, la aproximativ 10 cm (patru inch) sau mai puțin: un limitator de deschidere sau un mâner cu cheie se montează odată cu fereastra, nu după prima sperietură.
• Fără șnururi la fereastră. Tot CPSC: cea mai sigură opțiune, când în casă sunt copii mici, este produsul fără șnur. Dacă nu poți înlocui acum jaluzeaua, scurtează șnururile la minimum, ancorează buclele continue de perete și ține patul departe, știind că aceste măsuri doar reduc pericolul, nu îl elimină. În camera copilului, draperia opacă pe galerie și ruloul fără șnur, acționat cu arc sau cu motor, sunt alegerile firești.
• Prizele cu protecție. Capacele și plăcile de priză sunt pe lista CPSC a dispozitivelor de bază; mai simplu, prizele noi se aleg cu obturator integrat din fabrică, iar prelungitoarele dispar din cameră dacă prizele sunt suficiente și puse acolo unde vor sta lampa, biroul și veioza.
• Caloriferul rămâne liber și cu robinet termostatic, dar la bebeluș și la copilul mic merită un paravan cu grilă care lasă aerul să circule: muchiile și suprafața fierbinte sunt mai aproape de un copil care merge de-a bușilea decât de un adult. Capacul plin, decorativ, care îmbracă tot caloriferul, îi taie din căldură exact în camera unde contează.
• Colțurile și muchiile. Protecțiile de colț intră și ele pe lista CPSC; decizia mai bună este mobilierul cu muchii rotunjite și fără sticlă la înălțimea copilului, de la început.
• Ușa și scara. Poarta de siguranță la scară, dacă locuiești pe două niveluri, și o ușă de cameră care nu se poate încuia din interior la vârsta preșcolară; la adolescent, regula se inversează.

Biroul: colțul de studiu

Biroul intră în cameră odată cu școala și rămâne până la plecarea de acasă, deci merită locul cel mai bun din cameră: lângă fereastră, cu lumina de zi din lateral. În fața ferestrei, copilul stă cu ochii în lumină și ecranul reflectă geamul; cu spatele la fereastră, își face umbră pe caiet. licht.de dă pentru lampa de birou regula „dreptacii cu lumina din stânga, stângacii din dreapta”, ca mâna care scrie să nu umbrească rândul, iar regula se aplică la fel ferestrei. Biroul stă cu spatele sau cu laterala spre pat și spre colțul de joacă, nu cu fața la ele.

Înălțimea biroului și a scaunului nu are cum să fie aceeași pentru un copil de șapte ani și pentru unul de paisprezece; de aceea biroul și scaunul reglabile sunt piesele din cameră la care reglajul se amortizează cel mai sigur. Cifrele pe mărimi, regula tălpilor pe podea și a coatelor la nivelul blatului, lumina de lucru și înălțimea ecranului sunt în articolul despre colțul de studiu pentru școlar. La planificare rețin trei lucruri: cel puțin două prize duble lângă birou, un raft deasupra lui pentru cărți și un panou de plută sau o bandă magnetică pentru hârtiile zilei. La preșcolar, biroul adevărat nu există încă: o măsuță joasă în zona de joacă sau masa din living, unde copilul desenează lângă părinte, îi ține locul până apar temele.

Depozitarea la înălțimea copilului

Camera unui copil conține mai multe obiecte decât camera unui adult, pe o suprafață mai mică, și toate sunt mici, colorate și cu piese care se pierd. Depozitarea se planifică după un principiu simplu: tot ce folosește copilul singur stă la înălțimea lui, în rafturi joase, cutii deschise cu etichete cu poze și cârlige puse jos pe perete, ca să poată lua și pune la loc fără ajutor; tot ce este al părintelui, hainele de sezon, jucăriile scoase din rotație, cadourile de păstrat, stă sus, în dulapul până în tavan. Cu tavanul la 2,55 m, înălțimea minimă legală, deasupra oricărui raft jos rămâne un perete întreg pentru corpuri suspendate, iar deasupra ușii încape un raft pentru cutiile pe care le deschizi de două ori pe an.

Cutiile deschise, pe rafturi cuburi, sunt soluția preșcolarului: vede ce are, răstoarnă cutia, o umple la loc. Dulapul închis, cu uși, este soluția școlarului și a adolescentului, când lucrurile devin mai multe și mai puțin frumoase la vedere. Lada de jucării cu capac greu este o piesă care arată bine în cataloage și pe care autoritățile pentru siguranța produselor o acceptă doar cu capac sprijinit în orice poziție și cu orificii de aerisire; mai simplu, o ladă fără capac sau cutiile de sub pat. Cărțile stau cu coperta în față, pe polițe înguste, la înălțimea copilului, pentru că un copil alege după imagine, nu după cotor. Și, înainte de orice mobilă, inventarul: mai puține jucării la vedere, restul în rotație, în dulapul de sus. Sistemul complet, pe vârste, de la cuburile joase la ce se întâmplă cu jucăriile care ajung în living, este în articolul despre depozitarea jucăriilor fără haos.

Dulapul de haine este piesa pe care o cumperi la dimensiune de adult din prima zi: până în tavan, cu fronturile în culoarea peretelui, cu interiorul reorganizabil. La început, bara de umerașe stă jos, la îndemâna copilului, iar rafturile de sus țin scutecele și hainele de mărimea următoare; la adolescent, bara urcă și apar sertarele. Un singur dulap bun, ancorat de perete, costă mai puțin decât trei dulapuri „de copii” cumpărate pe rând.

Mobilierul care crește

Între „cumperi de trei ori” și „cumperi de la început pentru adult” există a treia cale: mobilierul reglabil sau extensibil. Pătuțul convertibil în pat jos, patul extensibil care se lungește pe măsură ce copilul crește, biroul cu blat reglabil în înălțime, scaunul cu șezut și suport de picioare reglabile, rafturile modulare pe care le reconfigurezi. Nu totul merită să crească: dulapul, pardoseala, corpurile de iluminat și draperiile nu au motiv să se schimbe, iar la unele piese extensibile prețul și complicația depășesc avantajul față de cumpărarea directă a mărimii de adult. Ce merită reglabil, de la ce vârstă, ce scrie pe etichetele standardelor pentru pătuțuri, paturi înalte și mobilier școlar și în ce ordine se cumpără piesele sunt în articolul despre mobilierul care crește odată cu copilul.

Lumina: trei straturi și o lumină de noapte

licht.de împarte lumina din locuință în trei tipuri: lumina generală a camerei, lumina de accent și de atmosferă, lumina de zonă pentru o activitate. Camera copilului are nevoie de toate trei, plus una pe care dormitorul adulților nu o are: lumina de noapte.

• Lumina generală, pe dimer, din plafonieră sau din spoturi, suficientă pentru joaca pe podea și pentru curățenie. Cu comutator la ușă și, de la vârsta școlară, al doilea la pat, cum recomandă licht.de pentru dormitor.
• Lumina de lucru la birou: licht.de cere pentru sarcinile de citit 500 lx, mult peste ce dă plafoniera la nivelul blatului, deci o lampă de birou proprie, orientabilă, pe partea opusă mâinii care scrie, fără reflexii pe ecran și fără contraste mari între caiet și restul camerei.
• Lumina de citit la pat, o aplică orientabilă sau o veioză cu întrerupător la îndemâna copilului, ca să o poată stinge singur după poveste.
• Lumina de noapte: slabă, caldă, jos, lângă podea sau în priză, nu în linia privirii din pernă; pentru bebeluș, destul cât să vezi la înfășat fără să aprinzi lumina generală, pentru preșcolar, destul cât să găsească ușa.

Temperatura de culoare este una singură, caldă, sub 3.300 K, cum definește licht.de lumina caldă, și cu redare a culorilor de cel puțin Ra 80, ca să se vadă culorile adevărate ale creioanelor; aceeași asociație notează că lumina caldă și estompată înseamnă liniște, exact ce vrei seara, înainte de culcare. Lampa de birou poate fi mai neutră, dar cu întrerupător separat, ca să nu rămână aprinsă la ora de somn. Corpurile de iluminat se aleg și după copil: fără pendul de sticlă deasupra patului, fără lampă de podea care se răstoarnă, fără bec fierbinte la înălțimea mâinii, cu cablurile scurte și prinse de perete. O bandă LED într-o scafă sau în spatele unei polițe dă lumină de atmosferă fără nimic la îndemână; montajul ei este o lucrare de execuție, pe site-ul soră.

Culorile și pereții

Peretele este suprafața cea mai ieftin de schimbat din cameră și, paradoxal, cea pe care se greșește cel mai des: tema pictată pe toți pereții, pe gustul părintelui, pe care copilul o va refuza la zece ani. Regula care rezistă în timp este un fond deschis și neutru pe trei pereți și pe tavan, un singur accent, pe peretele din spatele patului sau în colțul de joacă, și culoarea adevărată adusă de lucrurile copilului: cărți, desene, textile, care se schimbă singure odată cu el. Producătorii de vopsele exprimă deschiderea unei culori prin valoarea de reflexie a luminii (LRV), pe o scară de la 0 la 100, și recomandă pentru camerele spre nord, care primesc cea mai puțină lumină naturală, culori cu subton cald și LRV mai mare; pentru camera copilului, care se folosește ziua, regula contează mai mult decât în dormitorul părinților.

Vopseaua se alege lavabilă, nu doar „pentru interior”: pereții camerei copilului se ating, se desenează și se spală. Standardul EN 13300 împarte vopselele după rezistența la frecare umedă; după fișa unui producător, clasa 1 pierde sub 5 µm de film la 200 de cicluri de frecare, clasa 2 sub 20 µm, iar clasele de la 4 în jos sunt mai degrabă pentru ștergere uscată. Pentru zona de joacă și peretele de lângă pat, clasa 1 sau 2; pentru tavan, orice. Vopseaua bună se cojește totuși dacă suportul e greșit pregătit, iar de ce se cojește vopseaua lavabilă este subiect de execuție, pe site-ul soră. În locul picturii murale, o bandă de plută, o fâșie de vopsea magnetică sau de tablă la înălțimea copilului îi dă un loc al lui pe perete, pe care îl schimbă singur, și stickerele detașabile fac tema lunii fără bidinea.

Pardoseala

Pardoseala camerei copilului este și locul de joacă, deci se judecă după trei criterii: caldă la atingere, ușor de curățat, fără praguri și fără covorașe care alunecă. Parchetul, laminatul și pardoseala vinilică îndeplinesc toate trei; gresia doar cu încălzire în pardoseală; mocheta este caldă și moale, dar adună praful și ține petele, o decizie pe care fiecare familie o ia după cât de des aspiră. Covorul de joacă este piesa care definește zona: mare, cu fir scurt, lavabil, cu strat antiderapant dedesubt, ca să nu fugă când copilul aleargă pe el. Sub scaunul de birou cu rotile, mai târziu, un covoraș de protecție salvează parchetul. Pardoseala se cumpără o singură dată și în ton neutru, fără imprimeuri pentru copii, pentru că ea rămâne și după ce copilul a plecat de acasă.

Întunericul și liniștea

Un copil mic doarme și ziua, iar școlarul se culcă vara când afară e încă lumină; întunericul este deci o decizie de amenajare, nu un detaliu. Draperia opacă pe o galerie care depășește fereastra cu o palmă de fiecare parte și ajunge până la podea, plus un rulou opac în toc, fără șnur, închid fanta de sus și de pe margini prin care intră lumina dimineții; la fereastra spre est, această combinație nu este opțională. Zgomotul se tratează la fel: camera copilului cât mai departe de livingul cu televizor și de bucătărie, când planul casei o permite, o ușă plină, cu garnitură, textile și covor care absorb ecoul, și, dacă vecinii sau strada o cer, un zgomot de fond constant, pe care unii părinți îl folosesc ca să acopere sunetele casei. Temperatura se reglează din robinetul termostatic al caloriferului, lăsat liber, iar aerisirea se face scurt și intens, cu fereastra deschisă complet dimineața, cu copilul în altă cameră, și cu limitator de deschidere în restul timpului.

Ordinea deciziilor

1. Camera: cea mai luminoasă dintre cele disponibile, nu cea mai mare; planul la scară cu fereastra, ușa, caloriferul și prizele.
2. Zonele pe plan, cu patul de adult decupat din hârtie: dormit la peretele plin, învățat la fereastră, joacă în mijloc, depozitare pe verticală.
3. Instalațiile: prize suficiente, cu obturator, la pat, la birou și la zona de joacă; comutator la ușă și la pat; alimentare pentru lumina de noapte și pentru banda LED. Se decid înainte de finisaje.
4. Fereastra: limitator de deschidere, rulou fără șnur, galerie lată pentru draperia opacă, nimic de cățărat dedesubt.
5. Pardoseala și pereții, o singură dată, în ton neutru: pardoseală caldă și lavabilă, vopsea lavabilă de clasă bună, un singur accent.
6. Piesele de adult: dulapul până în tavan, ancorat; patul de 90×200 cm sau, deocamdată, pătuțul cu eticheta standardului, în locul lui final.
7. Piesele care cresc: biroul și scaunul reglabile, rafturile joase, cutiile; fiecare piesă înaltă se ancorează la montaj.
8. Lumina și textilele: lampa de birou, lumina de citit, lumina de noapte, covorul de joacă, lucrurile copilului pe perete.

Greșeli frecvente

• Camera amenajată pentru vârsta de acum, cu mobilier „de bebeluș” pe toți pereții, care nu mai încape nimic la trei ani.
• Comoda sau biblioteca neancorată, cu televizorul și telecomanda deasupra.
• Patul sau raftul sub fereastră, cu jaluzea cu șnur și fără limitator de deschidere.
• Biroul în colțul întunecat, cu fața la perete și cu spatele la fereastră, pentru că lângă fereastră „nu mai era loc”.
• O singură plafonieră și nicio lumină de noapte, cu ușa lăsată deschisă spre holul luminat.
• Pictura murală pe toți pereții, aleasă de părinte, și vopsea nelavabilă în zona de joacă.
• Depozitarea sus, unde copilul nu ajunge, și apoi mirarea că nu strânge singur.
• Două prize, ambele în spatele patului, și un prelungitor pe podea prin zona de joacă.